Airram

Greşesc şi mă enervez. Greşesc şi judec. Greşesc şi plâng. Greşesc şi greşesc iar. Sunt eu, o muritoare şi nu sunt perfectă, deşi mult mi-aş dori. Mi-am dorit să fie totul perfect, am eşuat. M-am enervat. M-am comparat cu alţii. Am acceptat. Am căutat să evoluez şi am evoluat. M-am rupt de oameni care mi-au greşit, dovedindu-mi doar că sunt oameni. I-am iertat, pe cuvânt! Totuşi, nu i-am primit înapoi în viaţa mea, îmi era prea frică. S-au rupt de mine oameni frumoşi faţă de care am greşit cu ştiinţă sau fără de ştiinţă. Acum plâng după ei şi mă rog să mă caute pentru că eu nu dispun de acest curaj. Poate, la fel se roagă şi cei care mi-au greşit. Refuz să spun ce gândesc, mă tem şi am convingerea că toţi vor greşi faţă de mine. Dar cine sunt eu să nu îmi greşească? Dar cine sunt ei să nu greşească? Dumnezeu? Nu! Sunt oameni şi o să greşească şi o să greşesc. Recunoaşte şi o să te iert, iar dacă recunosc iartă-mă! Caută să mă înţelegi şi o să încerc să te înţeleg. Explică-mi, căci şi e...

Afară plouă, iar oamenii sunt toţi noroi. Se oglindesc în bălţi cereşti şi doresc neputincioşi, calde îmbrăţişări. Se calcă de vii pe ale lor trupuri mizere, case pentru insecte. Se scuipă şi înjură pentru o mistică iubire, însă, ei nu pot să î nţeleagă că dragostea e doar în ei şi ale lor suflete mânjite cu noroi trupesc doar insectele iubesc. În bancnote ieftine îşi cumpără fericire la minut, şi în timp de sărăcie roagă să - i ajut, dar dragostea mea ce - i fericire adevărată pentru ei stă în zâmbetul lor plin de simplitate, nu î n masca falsă ce adesea o aşeză pe faţă! Întoarce trupul tău spre mistica persoană şi strâns îmbrăţişeaz -o cu multă iubire şi o să rămână pentru eternitate o sursă nesecată de fericire, cât nu o plăteşti cu bancnote de falsitate, căci ea nu doreşte decât sinceritate.

06:00, pe fereastra camerei privesc. S-a minunat Luna de ora la care mi-am dat întâlnire cu ea şi s-a ascuns după un nor. A început să plouă, melancolia se aşează pe chipul meu şi nu înţeleg de ce într-o astfel de zi minunatul cer plânge. O fi de fericire sau de tristeţe? Mă-ntreb. Mă-ncalţ şi plec. Uit umbrela într-un colţ din paradisul camerei mele, în pat. Am aruncat-o ieri, la întâmplare când am ajuns acasă şi după un timp am adormit în timp ce citeam o carte. Alerg spre autobuz, mă plouă şi nu vreau să-l pierd, mi-e frig. Ochelarii îmi aburesc e ceaţă în jurul meu cu sau fără ei. Părăsesc autobuzul, ignor lumea din jur, sunt doar eu şi gândurile mele, plus muzica din căşti de data aceasta " While your lips are still red " . La puţin timp pe o stradă pustie un el şi o ea. Ea era căruntă, el la fel, se ţineau de mână şi mergeau încet sub umbrela curcubeu. Cerul plângea de fericire, s-a umplut de bucurie când a zărit o astfel de iubire. Sau poate era doar sufletul meu......

Obişnuiesc să mă plimb prin locuri aglomerate, să mă aşez pe o bancă şi să privesc. Să privesc oamenii cum se grăbesc spre nicăieri, mai nu se îmbrâncesc. Şi de aş avea o cameră şi un microfon zău că i-aş întreba "Încotro atât de grăbiţi?" Sunt convinsă că mulţi mi-ar spune că pierd telenovela, că trebuie să ajungă la o întâlnire, că trebuie să meargă la o cârciumă, etc. Fiecare cu graba şi de ce nu minciuna sa. Însă m-aş simţi cu adevărat satisfăcută, dacă cineva mi-ar spune " Mă grăbesc să-mi îndeplinesc visele. Am multe, nu se ştie cât timp mai am şi nu vreau să fac o crimă. Nu vreau să omor cu mine multe alte vise. Ele nu au nici o vină.  În acel moment în ciuda faptului că sunt fată, aş săruta mâna acelui om şi mi-aş cere scuze pentru că l-am reţinut.  

Imens câmp alb, tristă lumină stingheră- călcat, apăsat, explodat, umilit de tancuri, de obuze, de frică umbrit, inimă de soldat cu ultima suflare în nări, în ochi de lumina răsăritului însufleţit. Imens pământ îngheţat, înalte artificii fără sărbătoare, malefice, de mintea omului inventate, aurore boreale. Inimă de soldat,  În ochi şi în inimă-fierbinte muribundă suflare.     

Te-am numit simplu, "om". Ţi-am dat două pete de culoare prin care vezi  forme, fiinţe  în diverse nuanţe, iar tu le-ai spus "ochi". Te-am lăsat să simţi mirosuri diferite, parfumul persoanei iubite, natura, totul, iar tu i-ai spus "nas". Ţi-am dat posibilitatea de a săruta persoana iubită, un dar din Paradis, iar tu le-ai spus "buze". Ţi-am dat două unelte pentru a atinge persoanele dragi, pentru a te hrăni, pe tine, pe alţii, iar tu le-ai spus "mâini". Ţi-am dat două unelte pentru a te deplasa într-un loc drag, iar tu le-ai spus picioare. Ţi-am dat un trup, iar tu ai dat un nume pentru fiecare parte. Te-am creat pe tine, un om perfect şi te-am lăsat să fii stăpânul tău. Te-am lăsat liber, într-o lume construită înaintea ta şi ţi-am lăsat-o cadou ţie, nu pe tine ei. Când totul a fost făcut, m-am multiplicat şi aşezat pe sufletul tău, al  ei, al  vostru, atunci mi-aţi spus iubire. Din iubire am făcut totul, iubire v-am lăsat şi vouă, să...

Mâinile-mi par pline de viaţă. Însă, dacă atentă le privesc par îmbătrânite, ridate, zgâriate, bandajate, pe alocuri de o gri-verzui culoare. Probabil le privesc dintr-o perspectivă greşită. Dar dacă mă pierd în abisul camerei, parcă urlă de durere, iar pe alocuri varsă lacrimi de sânge. Aş vrea să ştiu ce au păţit, ce le-a făcut să ajungă astfel, iar atunci, mintea înconjurată de ziduri imense, mă absoarbe în ea, trecându-mă prin toţi cei şaisprezece giganţi de piatră. Mă leagă de un rece scaun de piatră, probabil din rămăşitele zidurilor construite şi mă obligă să privesc cum mâinile au ţinut la distanţă mii de alte mâini, mii de alte suflete pline cu ură. Ar trebui să fiu şocată, speriată, dar nu simt nimic. Ce o face a mea inimă într-un astfel de moment? Inima prinsă în pânza unui păianjen plin de venin, zâmbeşte. Este fericită şi îmbraţişează strâns la adâncului sufletului suflet un picur de rouă şi entuziasmată exclamă "Diamantul meu prea frumos!". Oh, tu inimă naivă...

Ale noastre trupuri arse- umbre cenuşii în urme de lut  ce goliciunea-şi ascund cu învechite veşminte uzate. Cenuşa mea, prăbuşită-n abisul sufletului tău, piatră fără hotar, cerne universul pustiu. Umbrele noastre rătăcind Cu disperare căutând trupurile noastre- pământ scufundat în cer. Palida Lună, aceeaşi de mâine şi ieri În nori de fum se ascunde- E oare rostul ei pe lume să ne plângă?

                                                                                  M-am trezit cu Tine în casă şi nu am ştiut ce să Îţi spun. Într-un timp probabil prea scurt, Te-am pierdut. Cât ai fost aici nu am putut să Îţi spun nimic, deşi am vrut. Acum, sunt singură, îmi este frig şi teamă şi regret că nu am avut curaj să Îţi spun ce mi-a pictat mintea pe suflet, sau poate sufletul pe minte. În ultimul timp am călcat strâmb, m-am împiedicat şi în cele din urmă am căzut. Mă simt lipsită de putere, nu mai pot vedea frumosul în oameni, nu mai pot transforma urâtul în frumos pentru că nu mai văd. Ochelarii mei s-au spart, iar lumea ce trece pe lângă mine, mă percepe ca fiind o persoană rea, care nu Te iubeşte, care nu Te-a iubit. Nu pot face asta singură, iar dacă şi T...

Calc pragul  și umeda-mi haină o lepăd pe note și litere lichide,albastre... las umărul să-mi cadă. Privesc al mulțimii mers Mecanic, comun și solitar O masă amorfă în cenușiu univers- încă un pahar - de vin, de cucută, de ambrozie chiar. Împovărat - suflete corupt - vroiam absolut să uit a dreptei lege, cu inima, cu stânga inimii să legăn acest univers pustiit.