Introspecţie

Mâinile-mi par pline de viaţă. Însă, dacă atentă le privesc par îmbătrânite, ridate, zgâriate, bandajate, pe alocuri de o gri-verzui culoare. Probabil le privesc dintr-o perspectivă greşită. Dar dacă mă pierd în abisul camerei, parcă urlă de durere, iar pe alocuri varsă lacrimi de sânge. Aş vrea să ştiu ce au păţit, ce le-a făcut să ajungă astfel, iar atunci, mintea înconjurată de ziduri imense, mă absoarbe în ea, trecându-mă prin toţi cei şaisprezece giganţi de piatră. Mă leagă de un rece scaun de piatră, probabil din rămăşitele zidurilor construite şi mă obligă să privesc cum mâinile au ţinut la distanţă mii de alte mâini, mii de alte suflete pline cu ură. Ar trebui să fiu şocată, speriată, dar nu simt nimic. Ce o face a mea inimă într-un astfel de moment? Inima prinsă în pânza unui păianjen plin de venin, zâmbeşte. Este fericită şi îmbraţişează strâns la adâncului sufletului suflet un picur de rouă şi entuziasmată exclamă "Diamantul meu prea frumos!". Oh, tu inimă naivă, n-ai ascultat de a mea prea bună minte, te-ai aruncat într-o capcană pentru o iluzie, pentru o speranţă falsă. Pe când diamantul tău prea frumos e doar un picur de rouă, l-ai confundat, iar acum e prea târziu. Nu mai ai scăpare în veci. Mintea realistă mă aruncă afară, de teamă ca nu cumva chiar eu să o arunc în pierzanie. Dar ea e tot ce mi-a mai rămas, ea e tot ce mai sunt acum şi nu paşii sunt cei care controlează mintea, ci mintea e cea care controlează paşii . Ea e cea carea ne-a aruncat pe toţi în pierzanie, din dorinţa de apărare. 
Minte mult prea realistă, dărâmă-ţi zidurile ce te-nconjoară şi deschide-ţi ferestrele! Să  te-ncălzească zâmbete de oameni, căci sunt şi frumoşi pe acest pământ. Nu te sinucide, am pierdut prea mulţi tovarăşi din dorinţa de bine.