Airram

Mâinile-mi par pline de viaţă. Însă, dacă atentă le privesc par îmbătrânite, ridate, zgâriate, bandajate, pe alocuri de o gri-verzui culoare. Probabil le privesc dintr-o perspectivă greşită. Dar dacă mă pierd în abisul camerei, parcă urlă de durere, iar pe alocuri varsă lacrimi de sânge. Aş vrea să ştiu ce au păţit, ce le-a făcut să ajungă astfel, iar atunci, mintea înconjurată de ziduri imense, mă absoarbe în ea, trecându-mă prin toţi cei şaisprezece giganţi de piatră. Mă leagă de un rece scaun de piatră, probabil din rămăşitele zidurilor construite şi mă obligă să privesc cum mâinile au ţinut la distanţă mii de alte mâini, mii de alte suflete pline cu ură. Ar trebui să fiu şocată, speriată, dar nu simt nimic. Ce o face a mea inimă într-un astfel de moment? Inima prinsă în pânza unui păianjen plin de venin, zâmbeşte. Este fericită şi îmbraţişează strâns la adâncului sufletului suflet un picur de rouă şi entuziasmată exclamă "Diamantul meu prea frumos!". Oh, tu inimă naivă...

Ale noastre trupuri arse- umbre cenuşii în urme de lut  ce goliciunea-şi ascund cu învechite veşminte uzate. Cenuşa mea, prăbuşită-n abisul sufletului tău, piatră fără hotar, cerne universul pustiu. Umbrele noastre rătăcind Cu disperare căutând trupurile noastre- pământ scufundat în cer. Palida Lună, aceeaşi de mâine şi ieri În nori de fum se ascunde- E oare rostul ei pe lume să ne plângă?