Airram

Nu mă recunoşti? Sunt eu, eu, eu. Strigă ecoul care zguduie întunericul. Am pierdut de mult lumina Soarelui sau poate tocmai el de mine a fugit. Sunt euuu, nu mă auzi? Răspunde acestui suflet necăjit, pârjolit de ale lumii priviri dispreţuitoare. -Ce vrei tu, fiinţă necăjită? Uitată de a lumii culoare. -Să mă readuci la viaţa veşnică. Zilnic mă nasc şi zilnic mor odată cu secunda. Să mă laşi măcar o zi să o simt cât toată viaţa, să văd roua dimineţii, ochii mamei, culorile de care toţi vorbesc încât am ajuns să le cerşesc, apusul Soarelui oricum ar fi el. -Eu sunt sângele ce-ţi curge prin vene, bătaia inimii pe care n-o vezi, dar o simţi. Pentru mine eşti viu, pentru tine eşti mort. Dă-ţi singur viaţă, fiinţă cu ochii închişi! -Ca printr-un vuiet ai plecat şi într-un mister de nedescris m-ai abandonat. Tocmai Tu, Divinitate. O zi în întuneric, două, trei, câţi ani am eu,  câte luni, săptămâni, zile am trăit în beznhă, în nimic de-ai şti. Dar ce să ştii? Că nu ştii nimic......